Imi place sa imi plang de mila, recunosc. Din patetismul asta imi adun uneori puterile sa ma ridic. Imi place sa fac doi pasi inainte ca apoi sa fac trei inainte. De cele mai multe ori ma retrag inainte de a purta o batalie – ca sa ma pot mobiliza sa o castig. Poate nu-s decat lasa.

Am toate motivele din lume sa fiu fericita. Cel putin potrivit “checklist”-ului conventional: traiesc intr-o tara minunata,  am jumatatea potrivita, job de success, iar lipsa oricaror griji materiale completeaza frumos tabloul perfectiunii. Si totusi mi se poate citi nemultumirea scrisa cu litere kilometrice pe fata mea.

Poate totusi fericirea asta nu vine ca un bifat de checklist, ea se formeaza pe o predispozitie a fiecaruia de a ne ingadui sa fim veseli, sa fim fericiti, sa privim tot timpul optimist inainte. Si atunci totul e relativ, right? Fericirea devine o stare interioara care se formeaza intr-o masura buna si pe autosugestie? De ce le-o iesi asa greu unora deci?

Acum cateva zile la un training motivational, tipa spunea ceva de genul ca seara inainte de culcare trebuie sa te focusezi pe un topic: care a fost cel mai frumos lucru care ti s-a intamplat in ziua aia? Pentru mine azi au fost o cafea buna si jumatate de ora de lectura care mi s-au ancorat in ganduri( So fi nascut romanul poet, dar sigur rusul s-a nascut prozator.) Cam patetic, hmm?

A aparut din multitudinea de ganduri care imi trec prin cap si carora nu le pot face o ordine. Poate scriindu-le o sa imi vina mai usor sa le descalcesc.

Is doar un om obisnuit care incearca sa gaseasca un sens. Pentru tot.